Montmartre – Cartier memorial

Loc de ritualuri religioase druidice, locul martiriului Sfântului Denis – primul episcop al Parisului şi patronul spiritual a Franţei – centru de rezistenţă comunardă şi loc favorit de amplasare a artileriei asediatorilor capitalei Franţei, Montmartre a avut dintotdeauna vocaţia istoriei. Acum este şi desemnat în mod oficial cartier istoric, aşa că supravegherea atentă a autorităţilor previne orice intervenţie care i-ar putea schimba înfăţişarea.

Van_Gogh_-_Straenszene_auf_dem_Montmartre

Colina este stăbătută şi azi de acelaşi păienjeniş complicat de străduţe întortocheate care ocolesc casele şi grădinile, păstrând farmecul satului de odinioară, situat în afara limitelor Parisului. Pe la 1850 colina era plină de vii, mori de vânt şi cariere de ghips împrăştiate în jurul unui sat de oameni necăjiţi care îşi târau viaţa de pe o zi pe alta, alături de o bună parte a lumii interlope a Parisului vremii.

La 1860 Montmartre a intrat în componenţa Parisului şi fără să-şi piardă în întregime caracterul rural a devenit un cartier muncitoresc recunoscut pentru efervescenţa sa revoluţionară şi cultura underground. Reputaţia liberală a cartierului precum si chiriile incomparabil mai mici ca în Cartierul Latin au atras un mare număr de studenţi şi artişti care spre sfârşitul secolului al XIX-lea au reuşit să creeze o comunitate numeroasă, iar la începutul secolului XX să transforme Montmartre în inima artistică a Parisului.

Istoria clădirilor comunei (mai sunt unii care se încăpâţânează să o numească aşa), urmează pas cu pas istoria locuitorilor ei, iar drumul parcurs de o bodegă obscură până la celebra instituţie culturală - cafenea Au Lapin Agille descrie, de fapt, întrega istorie a cartierului.

Numele ei era, pe la 1850, “Rendez-vous des voleurs”, schimbat apoi, după un şir de întâmplări de tristă amintire în ”Cabaret des assasins”. Pe la 1880, proprietarul i-a cerut pictorului şi caricaturistului André Gill să-i deseneze pe un perete o scenă în care un iepure sare afară din cratiţa bucătarului. Numele cafenelei a devenit, aproape instantaneu, “Lapin a Gill”, iar în urma unui calambur inevitabil, “Au lapin agile”, devenind în timp, cafeneaua preferată a lui Picasso, Dali, Modigliani, Hemingway, J.P. Sartre şi a multor altora, celebri şi obscuri, genii şi impostori, eroi şi farsori, însă toţi protagonişti ai istoriei culturale care s-a scris în Montmartre timp de aproape un secol.

lapinagile

Au lapin agile este locul unde un grup de prieteni puşi pe farse a formulat în 1910 manifestul unui nou curent artistic în pictură, curent pe care l-au numit excesivism, şi au solicitat unui notar public să consemneze că în prezenţa lui, măgarul Lolo, care aparţinea patronului Frédé Gerard a pictat cu coada de care era legată o pensulă, o pânză intitulată “Apus de soare pe Adriatica”. Inspiraţia artistică a lui Lolo era susţinută cu diferite legume care erau plimbate prin faţa nărilor lui, în timp ce mişcările cozii aplicau tuşe viguroase pe pânză. Tabloul a fost prezentat la Salonul Independenţilor ca un exponent programatic al excesivismului care promova forţa culorilor pure, nefalsificate de nuanţe, şi s-a bucurat de un real succes, fiind vândut direct de pe simeză pentru 400 de franci. În timp, tabloul a fost falsificat de câteva ori, furat, recuperat, iar azi îşi are locul său de neclintit în istoria artei.

Pare ireal cum lucruri abstracte, citite prin cărţi devin brusc atât de concrete: hoardele de turişti care se înghesuie în faţa câte unei clădiri sau cafenele ascultând cu uimire şi încântare explicaţiile ghidului nu trebuiesc ironizate. Montmartre este un muzeu şi exponatele sunt străzile, clădirile, cafenelele şi legendele sale. Lipseşte numai magia prezenţei celor pe care toţi îi caută.

monmartre-crowds
Azi fostele studiouri şi locuinţe modeste sunt convertite în apartamente opulente cu garaje spaţioase la subsol, alarme şi supraveghere video. Artiştii s-au retras demult şi au rămas doar cei care comercializează tradiţiile culturale ale colinei. Ca artist, să locuieşti în Montmartre in ziua de azi echivalează cu o sinucidere financiară. Se pare însă că acesta este destinul oricărui cartier artistic: mai devreme sau mai târziu apar cei cu bani care îi alungă pe locatarii care i-au dat faima şi se mută în locul lor.