Napoli – copilul teribil al Italiei

Napoli este unul dintre cele mai vechi oraşe locuite fără întrerupere din lume. Colonie grecească înfiinţată în secolul 9 î.e.n pe insula Megaride din golful Neapole, oraşul s-a extins apoi pe continent primind în secolul 6 î.e.n. numele de Neo-polis – Neápolis, nume pe care l-a păstrat până azi. De-a lungul istoriei sale, Napoli a fost capitala câtorva ducate, regate şi chiar a unui imperiu, jucând permanent şi rolul unui important centru de influenţă culturală, mai ales în epoca renaşterii şi a iluminismului.

Centrul istoric al oraşului, cel mai mare din Europa, se întinde pe 1700 de hectare şi face parte din Patrimoniul Mondial Unesco. Edificiile antice, teatrul San Carlo – cel mai vechi teatru funcţional din Europa, construit în 1737, Il Duomo – Catedrala, Muzeul Naţional de Arheologie, Cappella Sansevero, castelele, sunt doar câteva dintre obiectivele pe care niciun vizitator al oraşului nu concepe că ar putea să le rateze. Dar toţi cei care vin aşteptând să respire istoria mutimilenară a oraşului ajung să constate stupefiaţi că acest lucru este aproape imposibil, pentru că tocmai oraşul care îi invadează din toate părţile le anulează orice şansă de scufundare în atmosfera trecutului.

Pentru că Napoli trăieşte numai pentru prezent şi pentru cetăţenii lui din prezent. Centrul istoric este departe a fi un muzeu cu piese aranjate şi lustruite pentru atragerea vizitatorilor. Aici magazinele nu vând suveniruri şi obiecte de artizanat, ci alimente, detergenţi, legume, nasturi şi tot ceea ce îi trebuie unui rezident să aibă la îndemână.

Centrul istoric napolitan are un aer casnic, trăieşte şi respiră odată cu locuitorii lui, oameni obişnuiţi, cu copii care se joacă pe străzi şi mame cu bigudiuri care strigă la ei de la ferestre. Dar la Napoli adjectivul casnic nu are nici o legătură cu tihnit. De altfel, la Napoli nimic nu este tihnit.

Napoli-via_Pasquale_Scura

Napoli trăieşte în ritmul locuitorilor săi, iar ritmul napolitanilor este unul năucitor care le transformă oraşul într-un Vezuviu aflat într-o erupţie continuă. Napoli este orice: clocotul suprem, haosul grandios, entuziasmul gălăgios, numai cămin tihnit nu. Viaţa se desfăşoară cu acceleraţia la podea iar Napoli nu încetineşte pentru nimeni şi nimic: totul este frenetic, pasional şi aprins. Clădirile vechi de sute de ani şi străduţele întortocheate şi lipsite de trotuare trepidează de viaţă, pietonii grăbiţi îşi fac loc printre maşini şi scutere care fulgeră la viteză maximă şi se evită milimetric prin piaţete, şi nu este deloc neobişnuit să fii atins din când în când de oglinda laterală a vreunei maşini.

Fiecare colţ de stradă este scena unei mini operete cu personaje vocale şi intrigi complicate, iar de-a curmezişul străzilor înguste, la fiecare etaj, rufe puse la uscat flutură ca nişte limbi scoase la maşinile şi scuterele care bâzâie bezmetice pe dedesubt, învăluindu-le într-un fum albăstrui.

Napolitanii sunt atât de preocupaţi de prezent încât par că nu prea au timp să dea atenţie vestigiilor celor trei milenii de istorie neîntreruptă şi nici celor care vin să le viziteze. Există totuşi numeroase lucruri pe napolitanii le privesc cu maximă atenţie şi pe care care le respectă necondiţionat. Prima dintre ele este mâncarea. Să spui că pizza a fost inventată la Napoli este o informaţie corectă dar incompletă; pizza este o religie la Napoli. Vinurile de Campania, canzonetta napolitană, fotbalul, San Gennaro – sfântul ocrotitor al oraşului, sunt tot atâtea subiecte pentru care rişti să cazi în dizgraţia napolitanilor dacă nu le arăţi acelaşi respect ca ei.

În toate ipostazele ei Bella Napoli este un copil teribil dominat de sentimente şi pasiuni, aflat într-o frământare continuă, un personaj romantic imprevizibil şi tumultuos, în marea operă clasică a Italiei.