Sans Souci – inutilul necesar

Multe îndreptare turistice vorbesc despre palatul Sans Souci de la Potsdam ca despre varianta germană a palatului de la Versaillles, adâncind o eroare care nedreptăţeşte, în egală măsură, ambele edificii. Acestă confuzie, acum aproape generalizată, a fost iniţiată de ghidurile americane care prin anii ’30 compilau impresiile de călătorie ale unor indivizi care nu prea înţeleseseră mare lucru din Europa şi nu aveau (cum nici cititorii lor nu aveau), nici timpul şi nici fundamentul cultural ca să poată înţelege ceva.

Palatul de la Versailles s-a dorit mai mult decât o simplă reşedinţă regală, el trebuia să fie centrul de greutate al Franţei, al puterii politice şi expresia răspicată a absolutismului monarhic al Regelui Soare. Iar scopul grandorii lui baroce a fost să afirme măreţia unui rege aflat la apogeul puterii şi a drepturilor sale divine. Versaillesul este oficial, autoritar, impunător şi dramatic, te asaltează din toate părţile şi pare decis să te strivească.

Construcţia palatului Sans Souci este legată de numele lui Friedrich al II-lea, cunoscut, la începutul îndelungatei sale domnii sub numele de ”regele-filosof”, apoi de “Friedrich cel Mare”, şi în final de “bătrânul Fritz”, regele care a asigurat o epocă de prosperitate continuă a Prusiei între anii 1740 şi 1786.

Însă bătrânul Fritz nu dorise să dovedească nimic şi cu atât mai puţin să impresioneze pe cineva. Nu voia decât o reşedinţă la care să revină mereu cu plăcere, departe de eticheta şi atmosfera rigidă a curţii regale, un cămin în care să se simtă bine în mijlocul familiei, al prietenilor şi a preocupărilor sale artistice.

3869 RET 1024x768

Locul l-a ales singur, pe culmea unui deal amenajat în terase, în mijlocul unei vii, de unde se deschidea o perspectivă superbă asupra peisajului rural brandemburghez. Schiţele le desenase cu mâna lui şi nici un argument nu a putut să-i modifice viziunea. Iar când arhitectul curţii a continuat cu insistenţele, l-a concediat fără prea multă vorbărie. Palatul trebuia să fie în primul rând confortabil: să nu aibă de urcat scări, servitorii să fie mereu în apropiere, distanţele de parcurs să fie rezonabile, totul să fie la îndemână. “Căsuţa mea de la vie”, aşa cum îi plăcea lui să o numească, deşi este o reşedinţă demnă de un rege, nu are nimic copleşitor. Pare chiar oarecum modestă, cu structura ei pe un singur nivel cocoţată pe deal şi culoarea galbenă a zidurilor care aminteşte de soarele Mediteranei. Terasele care conduc spre parcul de la poala dealului, viţa de vie şi pomii fructiferi completează tabloul rustic. În interior, pardoselile de marmură şi parchetul din lemn preţios strălucesc vesel, în ton cu pereţii acoperiţi cu oglinzi, cristaluri şi porţelan pictat. Sans Souci este prietenos, intim şi plăcut, şi îţi induce o neaşteptată senzaţie de linişte. Lumina portocalie a verii care invadează toate spaţiile prin ferestrele înalte creează o stare de optimism care accentuază ideea de “fără griji”. Sans Souci este locul unde Friedrich al II-lea, când nu era prea ocupat cu vreunul dintre numeroasele lui războaie, se relaxa, cânta la celebrul său flaut, îi citea pe poeţii la modă şi purta interminabile conversaţii cu prietenul său Voltaire, un obişnuit al palatului, care petrecea aici lungi perioade de timp ca oaspete al regelui Prusiei.

Versailles-ul te constrânge să priveşti cu umilinţă spre nişte înălţimi ameţitoare; Sans Souci este orizontal, cordial şi proxim. Şi cu desăvârşire inutil din punct de vedere ideologic şi propagandistic, ilustrare a constatării lui Voltaire că nimic pe lume nu este mai necesar decât inutilul.

Sans Souci nu este nici versiunea, nici replica şi cu atât mai puţin rivala germană a Versaillesului. La câteva staţii de S-Bahn de centrul Berlinului, ospitalitatea unui rege al Prusiei vă propune o oază de linişte şi optimism.