Notre Dame de Chartres – Acropola Franţei

Chartres este un orăşel cu 50 000 de locuitori aflat la o oră de mers cu trenul de la Paris, în peisajul idilic al unei câmpii acoperite cu lanuri de grâu stropite cu maci. Catedrala se vede de la mare distanţă, pare că pluteşte deasupra oraşului, şi nu poţi să nu te gândeşti la efectul pe care îl avea asupra pelerinilor din evul mediu care îl zăreau în depărtare, după eforturile unui drum lung, obositor şi plin de pericole.

Notre Dame de Chartres este cea mai reprezentativă, mai completă şi mai bine conservată catedrală gotică din Franţa. Arhitectura ei omogenă şi unitatea de stil a celor peste 2500 de mp de vitralii şi patru mii de statui, se datorează cu precădere intervalului foarte scurt de timp în care a fost construită, cea mai mare parte a ei fiind realizată în doar 36 de ani, între 1194 şi 1230. Dar urmele celor opt sute de ani nu se pot ascunde şi este evident că înfăţişarea ei de acum este departe de ceea ce vedeau primii pelerini care o vizitau pe la jumătatea secolului al XIII-lea.

Ideea restaurării în întregime a catedralei a reuşit să creeze o stare de entuziasm contagios care în scurt timp a adunat contribuţii de peste 15 milioane de euro, donate de instituţiile culturale europene, franceze, de comunitatea locală şi de un mare număr de persoane particulare din Franţa. Programul, destinat să aducă Notre Dame de Chartres la forma pe care a avut-o la consacrarea din anul 1260 a demarat în 2009 şi are ca termen de finalizare anul 2019, urmând să angajeze un total de 350 de milioane de euro.

Însă nimeni nu ştie exact cum arăta Chartres cu opt sute de ani în urmă. Vopseaua care acoperea pereţii şi statuile a căzut după numai câteva generaţii, iar fumul lumânărilor a aşezat peste tot un strat gros de funingine cenuşie. Vagile urme de zugrăveală originală care au supravieţuit istoriei în câteva colţuri ascunse au fost studiate cu mijloacele cele mai moderne, şi după o curăţare temeinică, pereţii au început să-şi recapete personalitatea, scoţând la iveală o sumedenie de mici detalii arhitectonice care stătuseră ascunse timp de secole. Apoi au fost trasate liniile care par că urmăresc îmbinările dintre blocurile de piatră, nervurile tavanului au fost aurite, iar capitelurile coloanelor şi-au recăpătat culoarea albă, strălucitoare.

Iniţial, fiecare vitraliu spunea câte o poveste, însă timpul a făcut ca episoade importante să fie acoperite cu o peliculă opacă de impurităţi. Înlăturarea lor a făcut minuni: culorile au căpătat o strălucire la care nu se aştepta nimeni, catedrala s-a luminat ca prin miracol iar smaraldul, auriul, roşul-rubiniu şi celebrul Albastru de Chartres vibrează în ritmuri care îţi taie răsuflarea. Rozeta transeptului de sud pare însăşi poarta raiului, prin care înconjurat de îngeri, regele Iisus îşi priveşte supuşii.

Zonele nerestaurate continuă să fascineze cu jocurile de clar-obscur care învăluie pereţii, cu atracţia irezistibilă a patinei timpului care evocă o vârstă echivalentă cu imortalitatea. Şi cu spectacolul vitraliilor care este mult mai impresinant pe fondul pereţior înnegriţi de timp decât pe cei restauraţi. Iar paradoxul continuă în sentimentele privitorului: o parte din el se simte ca un pelerin medieval care cu o încredere nesfârşită în veşnicia sufletului său se pomeneşte în faţa unui colţ de rai, o alta ca un om al secolului XXI, ros de îndoieli şi pătruns de sentimentul de vremelnicie a propriei existenţe, însă fermecat de vechimea şi misterul oricărei catedrale medievale.

Până la finalizarea lucrărilor de restaurare, dincolo de eleganţa ei sobră, de îndrăzneala şi echilibrul realizării, de valoarea ei artistică şi spirituală pentru care August Rodin a numit-o Acropola Franţei, Notre Dame de Chartres oferă o experienţă plină de armonii paradoxale.