Poporul uros – Insulele călătoriei în timp

Lacul Titicaca este cea mai frumoasă bijuterie a Americii de Sud: în aerul limpede al înălţimilor, un safir uriaş, de un albastru adânc, strâns în montura argintie a vârfurilor Anzilor care se oglindesc în apele ei îngheţate. Situat la graniţa dintre Peru şi Bolivia, la peste 3800 de metri altitudine, lacul se află sub aceeaşi aură misterioasă şi sacră, enigmatică şi legendară de sălaş al zeilor, duhurilor şi spiritelor în care o învăluise mitologia incaşă, care o considera matricea genezei universale. Viracocha însuşi, divinitatea creatoare, s-a înălţat din apele ei şi a poruncit soarelui, lunii şi stelelor să răsară şi să lumineze pământul cufundat în întuneric. Iar Inti, zeul Soarelui şi-a îndreptat prima rază asupra apelor lacului şi a luminat insula Soarelui unde şi-a trimis un fiu şi o fiică – întemeietorii dinastiei Inca. Creaţia populară îi prezintă într-o luntre de stuf, el îmbrăcat într-un poncho roşu, ea torcând lână de lama, străbătând lacul în drum spre Cuzco, centru al lumii şi reşedinţă pământeană a Soarelui.

Templele de pe insulele Soarelui şi Lunii, aurul scufundat al lui Atahualpa, Atlantida, străvechile mituri creaţioniste incaşe şi cele moderne cu extratereştri, sentimentul intens că mai sunt încă multe necunoscute (în anul 2000 s-au descoperit, scufundate în apele lacului ruine şi drumuri preincaşe pe care arheologii nu au căzut încă de acord cui să le atribuie), au întreţinut, de-a lungul istoriei, aerul de legendă şi mister care a transformat lacul Titicaca nu numai într-un sit de cercetări ştiinţifice din cele mai diverse domenii, de la arheologie la zoologie şi de la etnografie la genetică, dar şi într-unul dintre cele mai interesante şi exotice destinaţii turistice (detalii).

Un număr celebru al revistei National Geographic din anul 1940 a adus în atenţia publicului larg ceea ce s-a dovedit ulterior una dintre cele mai mari enigme ale lacului.

Fotografiile prezentau o populaţie ciudată, cu pielea de culoare închisă, care locuia pe nişte insule de stuf care pluteau pe lac, fără nici un contact cu ţărmul şi locuitorii acestuia. Populaţia Uros este una dintre cele mai vechi populaţii din America, aşa cum dovedesc studiile genetice moderne, care indică originea lor undeva prin Polinezia, total diferită de a celorlalţi amerindieni care au populat continentul mult mai târziu, venind dinspre nord.

Ei se numesc pe sine “kot-suña” – poporul apei şi susţin că modul lor de viaţă a fost binecuvântat de către spiritele apei. Lacul le-a oferit stuful cu rădăcini bogate în carbohidraţi şi tulpini din care şi-au construit insulele ca pe nişte plute uriaşe pe care locuiesc câteva familii în case construite tot din stuf. Lacul care le asigură o sursă inepuizabila de peşte şi păsări, şi chiar mici zone în care pot cultiva cartofi. Lacul le-a oferit protecţie timp de milenii, tradiţia lor susţinând că nu au fost niciodată supuşi nimănui, nici cuceritorilor preincaşi, nici incaşilor şi nici spaniolilor.

Odată cu stingerea generaţiilor care ţineau la modul tradiţional de viaţă şi apariţia celor noi, mult mai ataşate valorilor moderne, părea că istoria lor se apropia de sfârşit. Dar celebrul articol din National Geographic a iniţiat o reacţie în lanţ şi interesul publicului s-a materializat atât printr-un număr uriaş de turişti venţi să îi cunoască, dar şi printr-o sumedenie de programe de cercetări interdisciplinare. Şi atunci s-a întâmplat un miracol: populaţia uros a revenit la modul de viaţă al strămoşilor lor, şi şi-a transformat comunitatea într-un muzeu etnografic viu, unde, în afară de mici detalii care ţin de lumea modernă, totul se desfăşoară ca în urmă cu sute de ani.
add uros.img assist custom-600x400

Azi, 64 de insule de stuf sunt ancorate pe lac sau plutesc în derivă, întâlnindu-se şi separându-se după cum dictează interesele locuitorilor lor, mândri să arate lumii o moştenire culturală excepţională.

Poporul uros a reuşit să îşi păstreze identitatea întorcându-se în timp.