Lima – oraşul cu fundaţii de diorit

După înlăturarea lui Atahualpa de pe tronul Imperiului Incaş şi numirea şefilor triburilor aliate în funcţiile cheie din administraţia statului, Francesco Pizarro şi conchistadorii lui s-au îndreptat spre vest, în căutarea unui loc potrivit pentru un oraş spaniol. Pizarro ştia cât de şubredă este construcţia politică pe care o crease, şi nevoia unui centru de forţă, cu un port pe unde să poată primi întăriri, era vitală. S-a oprit pentru sărbătorile de Crăciun la Pachacamac şi a trimis mai multe detaşamente de soldaţi în căutarea locului cel mai potrivit pentru oraşul său. La 6 ianuarie 1535, ziua sărbătorii catolice a celor Trei Crai de Răsărit, cercetaşii trimişi pe valea râului Rimac s-au întors cu vestea mult aşteptată, iar la 18 ianuarie a fondat oraşul pe care l-a numit Ciudad de los Reyes, Oraşul Regilor, în amintirea zilei în care primise vestea de care avea atât de multă nevoie.

Guvernatorul incaş al regiunii, Taulichusco, amintit în analele spaniole cu supranumele “el Viejo” (bătrânul), a privit cu nehotărâre quipu – legătura de sfori colorate cu noduri care constituia sistemul incaş de scriere – pe care i l-a înmânat Pizarro, şi a decis în cele din urmă să respecte ordinul de supunere venit de la noul împărat, rostind cuvintele “Noi nu vom dispărea!” Cronicarul mai spune că l-ar fi pus pe tălmaci să îi repete lui Pizarro de trei ori acest lucru, până când tonul rostirii a fost cel pe care îl dorea.

Lima prehispanică era un oraş cu câteva mii de locuitori, străbătut de străzi şi canale, cu palate şi edificii de cult pe care săpăturile arheologice începute pe la jumătatea secolului al XIX-lea le mai scot la iveală şi acum, completând o fascinantă zestre arheologică. Numele incaş al oraşului suna Limaq Rimac în urechile spaniolilor, iar după un timp numele oficial al acestuia a devenit Lima, evocând rădăcinile incaşe de sub aparenţele sale europene (detalii).

Pizarro ştia că un stat construit exclusiv pe jaf şi exterminare nu putea să reziste, avea nevoie de stabilitate, de producţie agricolă, de mână de lucru în construcţii şi minele de argint, de colectare de impozite şi mai ales de păstrarea unei minime legalităţi, drept care un mare număr de lideri incaşi din imperiu şi-au păstrat funcţiile, fiind deposedaţi apoi treptat de prerogativele administrative pe care le aveau.

Taulichusco el Viejo a murit la câţiva ani după venirea spaniolilor, iar funcţia lui a fost preluată pentru scurt timp de fiul său Guachinamu şi apoi de fratele acestuia, don Gonzalo Taulichusco, ultimul kuraca – guvernator al Limei.

Gonzalo Taulichusco, căruia creştinarea, averea şi ascendenţa aristocratică i-au dat dreptul să poarte titlul de don, a devenit unul dintre cele mai importante figuri incaşe de după cucerirea spaniolă. Arhivele păstrează documente care îi consemnează mândria, caracterul nobil şi curajul în faţa dominaţiei spaniole. Şi-a condus supuşii cu autoritate şi înţelepciune, a reclamat un număr nesfârşit de abuzuri în faţa administraţiei de la Lima, şi, deşi stăpânea bine castiliana, nu a vorbit-o niciodată în situaţii oficiale, ci numai prin translator. Când a constatat că autorităţile coloniale nu îşi respectă angajamentele, s-a înfăţisat înaintea Consiliului Indian de la Madrid şi a regelui Filip al II-lea însuşi, ca să pledeze pentru cauza poporului său, dovedind o cunoaştere a legilor şi o conştiinţă civică pe care numai o civilizaţie matură putea să o manifeste. Prin el, marele popor inca a început să nu mai fie considerat un popor de sălbatici.

A murit la 29 august 1562, şi a fost înmormântat în Iglesia de la Magdalena, biserica înălţată pe un teren pe care el însuşi îl donase bisericii în 1557.

monument din diorit617x442

În pasajul Santa Rosa, chiar lângă Plaza de Armas, nu departe de locul unde a fost palatul lui Taulichusco el Viejo, se află unul dintre cele mai impresionante monumente ale Americii de Sud: o stâncă din diorit, cea mai dură rocă a Anzilor, cu inscripţia “Noi nu vom dispărea!”