Parque de la Reserva – fântânile magice ale ploii

Coasta de vest a Americii de Sud este scena uneia dintre marile farse climaterice ale naturii, regizată de uriaşa barieră a Anzilor şi de Oceanul Pacific aflat sub efectul rece al curentului Humboldt. O nesfârşită întindere aridă care se desfăşoară de-a lungul ţărmului, de la deşertul Sachura din nordul Perului până în deşertul Atacama din Chile. Milioane de ani de eroziune au transformat dealurile în adevărate cascade de piatră şi nisip, colorate în toate nuanţele imaginabile între roşu, maro şi bej, care par că se rostogolesc spre albastrul adânc al oceanului, scuturate şi rearanjate de cutremurele care însufleţesc uneori relieful încremenit. Există zone în care plouă cam o dată la două decenii; altele, mai norocoase, o dată la câţiva ani. Râurile care izvorăsc din Anzi şi umiditatea din atmosferă creată de “garua”, norii groşi care vin dinspre sudul Pacificului şi atârnă uneori săptămâni întregi deasupra uscatului, sunt singurele surse de apă ale unei naturi ostile.
PeruDesertHighway3BIG

“La Lima nu plouă niciodată!” este unul dintre clişeele cu care niciun ghid nu pierde ocazia să încerce să te uimească, şi afirmaţia nu este departe de realitate. Echilibrul se rupe foarte rar, şi asta numai când El Niñio reuşeşte să învingă puternicul curent Humboldt şi să aducă apele calde din zona central pacifică până la ţărm, însoţite de sisteme noroase mai generoase. Şi, uneori chiar potopul, ca în 1925, 1983 şi 1998, când deşertul Sechura s-a transformat peste noapte într-o grădină luxuriantă întinsă în jurul unui lac lung de 300 de km şi lat de 40.

“Los limeños”, locuitorii Limei de azi, nu sunt stânjeniţi de lipsa ploii, cel puţin aparent. Şi probabil că nici strămoşii lor nu erau: incaşii cunoşteau de când lumea particularităţile climatice ale zonei, iar spaniolii, originari în marea lor majoritate din ţinuturile aride ale Andalusiei şi Estramadurei, nu erau deloc măcinaţi de astfel de nostalgii. Însă aristocraţia care a reuşit să combine geniul hidrologic al nativilor cu imaginea lor asupra confortului suprem, a făcut ca în curţile interioare ale palatelor Limei coloniale să apară un mare număr de fântâni arteziene, al căror susur le evoca oarecum căderea picăturilor de ploaie, completând, la scară infinitezimală, circuitul firesc al apei în natură (detalii).

În anul 2007, autorităţile au inaugurat în Parque de la Reserva din centrul Limei, ”El Circuito Magico del Agua”, cel mai mare ansamblu de fântâni arteziene din lume, completând lunga listă de superlative a Perului. Complexul, care conform clasamentelor Guiness Book of Records, le depăşeşte pe cele de la Barcelona, Dubai sau cele din faţa hotelului Bellagio din Las Vegas, este scena unor impresionante spectacole de sunet şi lumină, majoritatea interactive, care au fermecat, în cei şase ani de la inaugurare, peste 5 milioane de vizitatori. Iar populaţia Limei vine ca la teatru ca să petreacă o seară în mijlocul unei feerii încântătoare.

Fiecare dintre cele 13 fântâni are o individualitate bine definită: Fântâna Magică are un jet care urcă la peste 80 de metri, cea a Surprizelor invită vizitatorii într-un tunel de apă multicoloră, cea a Copiilor le dă ocazia să experimenteze joaca sub stropii de ploaie, în timp ce pe o perdea uriaşă de apă sunt proiectate imagini şi filme. Şi totul este învăluit în acorduri de muzică clasică sau tradiţională peruană. Programul reprezentaţiilor se schimbă periodic, şi fiecare spectacol are ceva nou şi atractiv, promovat din timp în presa locală. Şi, ca în orice convenţie artistică, ideea de ploaie ia locul şi atributele lucrului în sine.

Los limeños nu au practicat niciodată ritualuri de invocare a ploii, pentru că au ştiut să utilizeze cu înţelepciune resursele de apă pe care le aveau la îndemână.

Şi să-şi ofere chiar şi bucuria ploii pe care cerul refuză să le-o dea.