Cordoba este singurul loc din lumea creştină unde credincioşii nu spun că merg la biserică sau la catedrală ca să se roage, ci la moschee. “Voi a la Mezquita a oir missa” este o expresie atât de obişnuită, încât nimeni nu mai observă contradicţia dintre termeni. Pentru că moscheea - catedrală din Cordoba este însăşi definiţia Andalusiei şi al complicatului avatar al andaluzilor, şi ar putea fi, la fel de bine, numită “templu roman – biserică vizigotă - moschee maură – catedrală catolică”.
La Mezquita este una dintre bijuteriile artei islamice şi reprezintă pentru Cordoba ceea ce este palatulul Alhambra pentru Granada, sau turnul Giralda pentru Sevilia. Construcţia ei a început în anul 785, la 74 de ani după cucerirea maură a regatul vizigot, şi a continuat, cu diferitele ei faze de extindere, peste 200 de ani. Timp de 74 de ani, atât musulmanii cât şi creştinii şi-au oficiat slujbele religioase în biserica vizigotă cu hramul Sfântului Vincent, biserică ce a fost apoi înglobată în construcţia moscheii. Însă biserica Sf.Vincent fusese înălţată pe elementele arhitecturale ale unui templu roman construit în secolul I, care, la rândul lui, stătea deasupra unui străvechi altar iberocelt.
Viziunea i-a aparţinut emirului Abd-al Rahman I al cărui mesaj răsună şi acum în spectacolul impunător al zidurilor groase de culoarea nisipului, care înglobează pe alocuri coloane romane şi arcade vizigote, dând senzaţia unei construcţii mai degrabă militare, decât a unui edificiu de cult: “Suntem aici ca să rămânem pe vecie!”. Moscheea pare o fortăreaţă inexpugnabilă, iar ideea credinţei-cetate, comună atât creştinismului cât şi islamului, pare că nu a fost niciodată evocată mai convingător.
Extinderea moscheii a cunoscut de-a lungul secolelor patru faze succesive, în acord cu creşterea populaţiei şi a puterii economice a oraşului, iar arhitectura ei reprezintă azi o adevărată istorie a artei maure în Spania. Recucerirea Cordobei de către armata regelui Ferdinand III al Castiliei după o jumătate de mileniu de dominaţie arabă nu a afectat-o prea mult, pentru că regele cuceritor, sanctificat de biserica catolică în secolul al XVII-lea, a dat dispoziţii clare în privinţa soartei moscheii şi a construirii capelelor creştine din interior, fără afectarea arhitecturii originare. Ca urmare, moscheea a fost însuşită integral de creştini şi consacrată în anul 1239 Adormirii Maicii Domnului, prin simpla inălţare a unei cruci deasupra minaretului care domina oraşul.
Când autorităţile catolice au decis transformarea ei în catedrală, s-au lovit de opoziţia viguroasă a localnicilor. Opoziţia nu a fost învinsă decât când regele Carol Quintul a intervenit în favoarea clerului, fără să fi vizitat măcar o dată Cordoba. Când însă a văzut în 1526 distrugerile pe care le-a presupus construcţia, a rămas consternat de actul de vandalism cultural pe îl descoperise, şi l-a apostrofat pe episcopul Alonso Manrique: “Ai construit aici ceea ce tu sau oricine altcineva ar fi putut construi oriunde în altă parte. Dar tu ai distrus ceva unic în lume”.
De la înălţimea clopotniţei, un banal turn renascentist construit în jurul minaretului maur, se deschide o imagine uluitoare. Catedrala se desprinde din centrul moscheii ca o structură dintr-o altă dimensiune a timpului şi spaţiului. Marea moschee şi catedrala sunt două clădiri total diferite, aparţinând de două lumi spirituale diferite, care împart acelaşi întreg continuu. Imaginea este o impresionantă metaforă arhitecturală pusă în faţa tensiunilor dintre creştini şi musulmani, afirmând insăşi mentalitatea creatorilor săi. Moscheea, relativ joasă şi întinsă pe o suprafaţă de două hectare şi jumătate, pare că îmbrăţişează Pământul într-un gest de umilinţă în faţă măreţiei lui Allah. Pe de altă parte, catedrala, gotică în exterior şi barocă în interior se avântă viguros spre cer din rampa de lansare a contraforturilor sale, solid ancorate pe acoperişul moscheii.
Fără îndoială, neuniformitatea este o lege a naturii.
|
