Elefantul asiatic – războinic, muncitor, artist
|
|
|
Apreciaţi pentru comportamentul lor, admiraţi pentru forţa, inteligenţa şi memoria lor, elefanţii au ocupat dintotdeauna un loc important în conştiinţa popoarelor Asiei de sud-est. Simbol al regalităţii şi reîncarnare a lui Buddha, întruchipare a zeului Ganesha, patron al ştiinţei şi al artelor, statura măreaţă a elefantului a simbolizat în toate culturile atât puterea cât şi înţelepciunea şi pacea.
Relaţia dintre oameni şi elefanţi este una dintre cele mai vechi şi mai ciudate relaţii ale omului cu animalele, pentru că ea nu se referă la oameni şi elefanţi în general, ci doar la legătura care se realizează, particularizat, între anumiţi oameni şi anumiţi elefanţi. De fapt este vorba despre o relaţie de prietenie, iar prietenia exclude ideea de parteneri interschimbabili. Elefantul şi îngrijitorul acestuia sunt total dedicaţi unul altuia şi relaţia lor durează zeci de ani.
Puiul de elefant îşi începe pregătirea la vârsta de patru ani, iar dezvoltarea relaţiei cu “mahoutul” presupune uneori acte de o cruzime extremă care nu pot fi compensate decât cu dovezi de dragoste de cel puţin aceeaşi intensitate. Instinctul de animal de turmă care îl îndeamnă spre supunere faţă de lider învinge de cele mai multe ori, însă chiar şi în urma mai multor generaţii născute în captivitate elefantul rămâne tot un animal sălbatic.
|
|
continure
|
|
Napoli sotterranea – trei milenii de istorie paralelă
|
|
Se poate spune că Napoli a crescut realmente din pământul pe care este aşezat, şi că miile de ani de istorie neîntreruptă care stau în spatele lui încep undeva în subteran, acolo unde cineva a dat prima lovitură de târnăcop la excavarea materialului necesar construirii coloniei greceşti Neo Polis. Iar pe măsură ce oraşul creştea, creşteau si golurile de sub el, subsolul napolitan dovedindu-se o sursă inepuizabilă de tuf vulcanic, un material de construcţie ideal, uşor şi rezistent.
Iar săpătorii greci, pe măsură ce înaintau în subteran, lăsau în urmă uriaşe săli hipostile cu tavanele susţinute de coloane cioplite din aceeaşi rocă, hornuri, domuri maiestuoase şi labirinturi înspăimântătoare. Ecourile târnăcoapelor, întunericul dens şi umiditatea ridicată creau o atmosferă lugubră, pe care imaginaţia anticilor o popula cu personajele împărăţiei subterane a lui Hades, blestemate să nu mai vadă lumina zilei niciodată.
Grecii au transformat o parte din goluri în rezervoare de apă potabilă conectate între ele printr-un sistem de canale care prin savante modificări ale înclinaţiilor şi secţiunilor asigurau debitele şi presiunile necesare alimentării fântânilor oraşului. Mai târziu, romanii au dezvoltat reţeaua subterană de apă în paralel cu extinderea masivă a exploatărilor de tuf vulcanic. Extragerea de material de construcţie a continuat până în secolul al XVII-lea, creându-se un număr nesfârşit de cavităţi folosite de napolitani în tot felul de scopuri, de la cripte până la pivniţe de vinuri sau simple spaţii de depozitare.
|
|
continuare
|
|
|
<< Început < Anterior 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 Următor > Sfârşit >>
|
