Taj Mahal – lacrima de marmură a unui împărat
|
|
|
Suntem obişnuiţi să credem că marile poveşti de dragoste sunt cele neîmplinite: Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Orfeu şi Euridice, regele Pedro şi frumoasa Inês de Castro, convenţia insistă cu precădere asupra tragediei care decurge din piedicile pe care destinul le-a pus în calea împlinirii dragostei lor, şi mai puţin asupra pierderii cuiva drag.
Dar toate marile iubiri, mai devreme sau mai târziu, au finaluri triste.
Cel mai durabil simbol al dragostei din istoria umanităţii, este, în acelaşi timp, şi o lucrare de geniu. Ultimul dar pe care Shah Jahan, al cincilea împărat mogul al Indiei, l-a făcut soţiei sale Mumtaz Mahal. O mie de elefanţi şi douăzeci de mii de meşteri recrutaţi din toată India au lucrat timp de 22 de ani la construcţia celui mai fascinant monument funerar construit vreodată, care şi azi arată la fel ca în ziua inaugurării: frumoasă, plină de pietate şi profund romantică.
Prinţul Shah Jahan, pe când era doar un adolescent de 14 ani s-a îndrăgostit la prima vedere de o prinţesă persană de aceeaşi vârstă cu el, pe care o văzuse întâmplător pe stradă. “Vreau să mă însor cu ea” i-a declarat în aceeaşi zi tatălui său, iar această hotărâre a rămas definitivă.
|
|
continuare
|
|
|
Nimeni nu cunoaşte originea carnavalului de la Veneţia: rădăcinile ei se pierd printre ritualurile păgâne ale întemeietorilor oraşului. Iniţial dura 40 de zile, dar, în secolul al XVIII-lea, când Veneţia ajunsese la apogeul puterii sale politice şi economice, sărbătoarea dura şase luni, din prima duminică a lunii octombrie până la începutul postului Paştelui. Iar întreg oraşul i se supunea: Piaţa San Marco era dedicată concursurilor de muzică ale compozitorilor şi orchestrelor; la Operă spectacolele alternau cu elegante baluri mascate; pe canalele scânteind de reflexia focurilor de artificii se desfăşurau parade opulente cu barje aurite şi gondole încărcate cu flori care defilau pe sub podurile pavoazate cu brocarturi de un roşu aprins.
Străzile forfoteau de acrobaţi, ghicitori şi improvisatori cântând la chitară sau mandolină; de spectacole cu animale sălbatice (în 1751 veneţienii au văzut prima dată un rinocer); de momente de memento mori cu înscenări de cortegii funebre, care culminau în ultima zi a carnavalului cu un chip desfigurat de pustule sifilitice care era plimbat pe străzi într-o roabă: asociere macabră a strălucirii sărbătorii cu conştientizarea proximităţii morţii. |
|
continuare
|
|
|
<< Început < Anterior 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 Următor > Sfârşit >>
|
