Djermaa El Fna – o experienţă metafizică
|
|
|
Aşezat în centrul Marocului, în umbra munţilor Atlas, Marrakech este cel mai vizitat oraş turistic din nordul Africii, după Cairo. Apropierea de munţii Atlas este atât de mare încât adeseori prima imagine pe care ţi-o înfăţişează este aceea a unor creste înzăpezite care se profilează deasupra acoperişurilor încinse, un paradox prevestitor de experienţe neaşteptate.
Marakech nu a fost niciodată un oraş arab, ci berber. În pofida faptului că amestecul arabo-berber este acum generalizat în cea mai mare parte a nordului Africii, Marakech îşi menţine de un mileniu renumele de bastion al identităţii berbere. Şi tot el a fost centrul de greutate al rezistenţei antifranceze din secolul al XIX-lea. Epoca modernă i-a adăugat şi atributele unei mari afaceri turistice, dar spiritul oraşul a ştiut să se conserve şi sub presiunea hoardelor de vizitatori care îl ţin sub ocupaţie zi de zi, timp de 12 luni pe an.
Marrakechul de azi este, de fapt, compus din două oraşe, aflate într-un fel de echilibru gravitaţional permanent.
Oraşul nou, a cărui construcţie a început în 1916 cu respectarea celor mai severe canoane europene, cu bulevarde, parcuri, hoteluri de toate categoriile, magazine de lux şi tot ce presupune o metropolă modernă, este nu numai centrul administrativ al unei provincii prospere aflate în plină dezvoltare, dar şi o binevenită oază de occidentalism unde turiştii se pot refugia ca să îşi tragă sufletul ori de câte ori şocul orientului pe cale li-l administrează oraşul vechi se dovedeşte prea puternic. |
|
continuare
|
|
El Malecón – natură moartă cu constructori
|
|
|
Cuba este, probabil, cea mai ciudată ţară comunistă din lume, şi asta nu numai pentru că stă ca un ghimpe în coasta Unchiului Sam, ci şi pentru că, deşi nu a renunţat nici o clipă la marxism-leninism, adeseori semnele acestuia sunt subtile şi, uneori, greu de înţeles pentru cineva venit din estul Europei.
Desigur, spaţiile publice sunt împodobite cu lozinci colorate, mobilizatoare şi eroice, de la: “¡Un mejor mundo es posible!” şi ”¡Hasta la victoria siempre!”, până la “¡Socialismo o muerte!”, şi cu tablouri înfăţişându-l pe “El Comandante” tânăr, brunet şi eficient, dar numai atât, pentru că Fidel Castro a evitat cu multă grijă modelul stalinist al cultului personalităţii, dorind să rămână doar un personaj popular de mare charismă şi nimic mai mult.
Uriaşele structuri de beton cenuşiu lipsesc aproape în totalitate şi, chiar dacă blocurile cu apartamente ale socialismului au răsărit pe alocuri, pe la periferiile marilor oraşe, locuinţele cubanezilor nu seamănă deloc cu tristele spaţii etajate ale egalitarismului comunist. În oraşele cubaneze standardul este mult mai simplu: fiecare uşă înseamnă o cameră, iar fiecare cameră înseamnă o familie; uneori accesul într-o cameră se face dintr-o altă cameră.
Pe Malecón, digul ridicat acum o sută de ani în apărarea zonei de nord a Havanei, un şir impozant de clădiri stă aliniat într-o tăcere încordată de-a lungul cândva somptuosului Avenida de Maceo.
|
|
Continuare
|
|
