Numele din antichitate al Tunisiei era Africa, iar o mie de ani mai târziu, acest mic promontoriu, care intră ca un pinten în apele Mediteranei până în apropierea Siciliei, a dat numele întregului continent. Diferenţele de pe cele două maluri opuse ale Mediteranei nu erau la fel de mari ca acum, iar din punct de vedere etnic şi cultural populaţiile de pe cele două maluri erau apropiate. De fapt, geografii antici atribuiau Egiptul Asiei, iar teritoriile de la vest de Egipt, Europei.

Islamul a fost impus cu mare brutalitate începând cu secolul al VII-lea, producând aceleaşi efecte ca în celelalte state musulmane. Tunisia constituie, totuşi, o excepţie fericită mulţumită unei economii bazate nu pe exportul de petrol brut ci pe agricultură, industrie uşoară, industrie alimentară şi turism, dar mai ales unei anumite rigurozităţi care îi caracterizează pe tunisieni. Aici trenurile şi autobuzele vin şi pleacă la timp, la robinete apa curge nonstop, nu există întreruperi de curent, serviciile sunt de calitate şi infrastructura este la nivel european, calităţi care au transformat Tunisia într-o destinaţie turistică importantă.

Războiul Troiei a durat 10 ani. Războiul Cartaginei cu Roma a durat, cu intermitenţe, 118 ani încheiaţi cu un asediu de trei ani şi un incendiu care a durat 17 zile. Iar pentru mai bine de 100 ani Cartagina nu a fost decât un morman de ruine.  Apoi, în 44 î.e.n, pe locul vechii Cartagine s-a edificat noua Cartagină romană, iar oraşul şi-a recăpătat rapid strălucirea pierdută şi a redevenit stăpâna mărilor şi principala putere economică a zonei mediteraneene. Cartagina romană devine creştină şi joacă un rol important în disputele teologice ale începuturilor creştinismului, dar între anii 695-697 este asediată şi distrusă de arabii musulmani veniți din Egipt. Locuitorii care au refuzat să treacă la religia musulmană au fost vânduţi ca sclavi sau au fost măcelăriți, iar această superputere economică şi comercială cade pentru a doua oară victimă lipsei sale de preocupări militare şi politice.

Cucerirea musulmană încheie definitiv istoria Cartaginei şi începe cea aTunisiei.

Ruinele Cartaginei sunt urmele unui oraş al cărui destin tragic a schimbat de două ori cursul istoriei Europei.

Ruinele Cartaginei sunt monumentele funerare ale două posibile Europe cărora istoria le-a refuzat cu violenţă dreptul la viaţă.

Prima înfrângere a Cartaginei a deschis calea devenirii Romei dintr-o republică relativ modestă într-un imperiu care şi-a subordonat întreaga Europă, cu toate popoarele şi populaţiile ei. Un imperiu care, odată intrat în declin, a lăsat Europa pradă hunilor care o pârjolesc  până în Iberia. Oare cum ar fi arătat istoria Europei dacă hoardele migratoare ar fi trebuit să treacă, pe rând şi după lupte grele, de daci, de germani, de celţi? Oare cum ar fi arătat Europa fără întunecatul Ev Mediu?  Şi în locul unei culturi aşa-zis omogenă, cu câteva culturi viguroase care s-ar fi concurat, influenţat şi completat reciproc timp de o mie de ani?

A doua înfrângere a Cartaginei a deschis calea ridicării islamului la nivel de mare putere militară, politică şi religioasă.

Oare cum ar fi arătat cultura fără piedicile puse sute de ani ştiinţei şi artei de cele două superreligii? Oare cum ar fi arătat istoria fără cruciade şi jihaduri?

Ruinele Cartaginei nu pun întrebări, dar vorbesc despre nostalgia drumului neapucat şi despre nedreptatea istoriei care oferă, invariabil, prima şansă politicianului şi militarului.