Veneţia în carnaval

Nimeni nu cunoaşte originea carnavalului de la Veneţia: rădăcinile ei se pierd printre ritualurile păgâne ale întemeietorilor oraşului. Iniţial dura 40 de zile, dar, în secolul al XVIII-lea, când Veneţia ajunsese la apogeul puterii sale politice şi economice, sărbătoarea dura şase luni, din prima duminică a lunii octombrie până la începutul postului Paştelui. Iar întreg oraşul i se supunea: Piaţa San Marco era dedicată concursurilor de muzică ale compozitorilor şi orchestrelor; la Operă spectacolele alternau cu elegante baluri mascate; pe canalele scânteind de reflexia focurilor de artificii se desfăşurau parade opulente cu barje aurite şi gondole încărcate cu flori care defilau pe sub podurile pavoazate cu brocarturi de un roşu aprins.
1 s rosa scene del carnevale1 320

Străzile forfoteau de acrobaţi, ghicitori şi improvisatori cântând la chitară sau mandolină; de spectacole cu animale sălbatice (în 1751 veneţienii au văzut prima dată un rinocer); de momente de memento mori cu înscenări de cortegii funebre, care culminau în ultima zi a carnavalului cu un chip desfigurat de pustule sifilitice care era plimbat pe străzi într-o roabă: asociere macabră a strălucirii sărbătorii cu conştientizarea proximităţii morţii.
Timp de şase luni pe an veneţienii îmbrăcau costumele personajelor lor favorite din comedia dell’ arte şi intrau în procesiunile mascate care se succedau la infinit pe toate străzile oraşului: Mattacino, îmbrăcat în alb, cu pantofi şi şireturi roşii, arunca spre mulţime cu ouă umplute cu parfum. Infatuatul Pantalone, cu vestă roşie şi mantie neagră se supunea, docil, ironiilor colombinelor şi arlechinilor îmbrăcaţi în costume din petice multicolore.Cel mai popular costum al carnavalului era bauta, o mantie de mătase sau catifea neagră care acoperea capul şi umerii. Faţa era acoperită cu o mască neagră sau albă, sau cu un cioc uriaş numit larva. Existau şi măşti care trebuiau ţinute cu dinţii, purtătorii acestora mimând legământul tăcerii.

Veneţia nu avea timp să doarmă. Singura regulă era frenezia distracţiei care o scufunda într-o nebunie universală imposibil de înţeles pentru străini. Misterele şi secretele mergeau mână în mână. Şi dacă, uneori, deghizarea nu era perfectă, identitatea purtătorului nu era niciodată dezvăluită: forma obligatorie de adresare era “Signor Maschera”. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea măştile deveniseră indispensabile. Pe durata celor şase luni de carnaval, toată lumea le purta, bogaţi şi săraci, negustori şi preoţi, magistraţi şi prostituate. Un călător scrie ca a văzut la un moment dat o cerşetoare mascată care alăpta un copil mascat.

ranelagh-venetian-masquerade-april-26-1749-841b resized

Dar carnavalul era destinat, în mare măsură, şi străinilor: astfel comerţul era încurajat, iar carnavalul susţinea şapte teatre, două sute de restaurante şi nenumărate case cu jocuri de noroc. Spectacolul bucuriei era în acelaşi timp spectacolul puterii, al bogăţiei şi al spiritului independent al Veneţiei. Era modul în care o comunitate care trăia de pe urma unor activităţi economice nelegate de succesiunea anotimpurilor sfida încremenirea iernii. Iar când carnavalul ajungea să dureze şase luni, devenea, el însuşi, o formă naturală de existenţă a oraşului.

Din Evul Mediu şi până la cucerirea napoleoniană carnavalul veneţian a dezvoltat, treptat, un pronunţat caracter social. Într-un oraş unde rolurile aristocraţilor şi ale cetăţenilor de rând erau foarte rigid definite, această renunţare la identitate era binevenită şi aşteptată cu entuziasm de toată lumea. Exerciţiul funcţiilor publice îi obliga pe patricieni la un comportament sever şi plin de gravitate. Defavorizaţii soartei erau în egală măsură măcinaţi de frustrări. Carnavalul era ocazia eliberării tensiunilor inerente care decurgeau din aceste situaţii. Marea sărbătoare a Carnavalului întărea astfel stabilitatea societăţii şi a instituţiilor veneţiene, încurajând sentimentul de colectivitate între cetăţeni. Oferea o imagine a cum ar trebui să funcţioneze eternele principii ale frăţiei şi solidarităţii; evoca nostalgia presupusei egalităţi a veneţienilor din vremea când s-au refugiat din calea barbarilor pe insulele din lagună. Carnavalul devenise o perpetuă o formă de reînnoire publică.

În anul 1979, după o lungă perioadă de declin, tradiţia Carnavalului a fost reînviată de oficialităţile veneţiene care au înţeles uriaşul potenţial turistic al evenimentului. Iar succesul a fost desăvârşit.

Veneţia nu a dus niciodată lipsă de vizitatori. Dar în perioada Carnavalului se transformă într-o adevărată Mecca spre care afluează anual mii de turişti din toate colţurile lumii, atraşi de faima tărâmului de basm în care se transformă Veneţia odată cu deschiderea carnavalului. Un basm frumos în care barierele dispar ca prin farmec şi toate convenienţele sunt înlocuite de magia atotputernică a carnavalului.