Taj Mahal – lacrima de marmură a unui împărat

Suntem obişnuiţi să credem că marile poveşti de dragoste sunt cele neîmplinite: Romeo şi Julieta, Tristan şi Isolda, Orfeu şi Euridice, regele Pedro şi frumoasa Inês de Castro, convenţia insistă cu precădere asupra tragediei care decurge din piedicile pe care destinul le-a pus în calea împlinirii dragostei lor, şi mai puţin asupra pierderii cuiva drag.

Dar toate marile iubiri, mai devreme sau mai târziu, au finaluri triste.

Cel mai durabil simbol al dragostei din istoria umanităţii, este, în acelaşi timp, şi o lucrare de geniu. Ultimul dar pe care Shah Jahan, al cincilea împărat mogul al Indiei, l-a făcut soţiei sale Mumtaz Mahal. O mie de elefanţi şi douăzeci de mii de meşteri recrutaţi din toată India au lucrat timp de 22 de ani la construcţia celui mai fascinant monument funerar construit vreodată, care şi azi arată la fel ca în ziua inaugurării: frumoasă, plină de pietate şi profund romantică.

Prinţul Shah Jahan, pe când era doar un adolescent de 14 ani s-a îndrăgostit la prima vedere de o prinţesă persană de aceeaşi vârstă cu el, pe care o văzuse întâmplător pe stradă. “Vreau să mă însor cu ea” i-a declarat în aceeaşi zi tatălui său, iar această hotărâre a rămas definitivă.

Nunta a avut loc cinci ani mai târziu, la 10 mai 1612, o dată la care astrologii curţii imperiale au stabilit că poziţia planetelor asigură toate premisele unei căsnicii fericite. Iar astrele i-au ocrotit timp de 19 ani, când Mumtaz Mahal a murit la naşterea celui de-al 14-lea copil. Veghind la catafalcul ei, Shah Jahan a jurat să nu se mai căsătorească niciodată şi să construiască deasupra mormântului ei cel mai impunător mausoleu pe care mintea omenească ar putea să îl imagineze. Apoi a poruncit ca tot imperiul să intre în doliu pentru următorii doi ani, şi a instituit pedeapsa cu moartea pentru toţi supuşii surprinşi că au îndrăznit să râdă sau să cânte în această perioadă.

Istoria nu a păstrat numele arhitectului care a ştiut să îmbine cu o artă desăvârşită toate bogăţiile Pământului: aur, fildeş, marmură, jad, safire, agate, lapis lazuli, chihlimbar, ametist. Riguros încadrat într-o grădină simetrică divizată în careuri, monumentul se reflectă cu toată măreţia lui într-un canal străjuit de chiparoşi. Interiorul este nu mai puţin impresionant: pereţii de marmură sunt încrustaţi cu pietre semipreţioase care strălucesc în combinaţii delicate de culori care se compun şi se recompun la fiecare pas pe care îl faci pe lângă ei. Acustica dezvoltă sonorităţi triste şi misterioase, ca nişte ecouri care par că vin de undeva, dintr-o altă lume.

interiors

Unii spun că împăratul ar fi dorit să construiască pentru el însuşi, pe celălalt mal al râului Yamuna, un monument din marmură neagră legat de Taj Mahal printr-un pod de aur. Însă această idee nu a fost pusă în practica niciodată. Detronat de unul dintre fii săi, şi-a trăit ultimii ani ai vieţii în arest la domiciliu, unde petrecea zile întregi cu ochii aţintiţi la monumentul pe care îl dedicase memoriei soţiei sale.

Shah Jahan a murit în anul 1658 şi a fost îngropat alături de ea, în mausoleul în care, fără să-şi dea seama, se înmormântase şi pe sine, cu decenii în urmă.

Azi, după aproape patru secole, Taj Mahal rămâne un loc de pelerinaj pentru toţi cei care doresc să adauge existenţei lor o nuanţă de romantism, dar mai ales pentru cei care au puterea să creadă că dragostea este mai presus de timp.