Napoli sotterranea – trei milenii de istorie paralelă

Se poate spune că Napoli a crescut realmente din pământul pe care este aşezat, şi că miile de ani de istorie neîntreruptă care stau în spatele lui încep undeva în subteran, acolo unde cineva a dat prima lovitură de târnăcop la excavarea materialului necesar construirii coloniei greceşti Neo Polis. Iar pe măsură ce oraşul creştea, creşteau si golurile de sub el, subsolul napolitan dovedindu-se o sursă inepuizabilă de tuf vulcanic, un material de construcţie ideal, uşor şi rezistent.

nap sotterranea

Iar săpătorii greci, pe măsură ce înaintau în subteran, lăsau în urmă uriaşe săli hipostile cu tavanele susţinute de coloane cioplite din aceeaşi rocă, hornuri, domuri maiestuoase şi labirinturi înspăimântătoare. Ecourile târnăcoapelor, întunericul dens şi umiditatea ridicată creau o atmosferă lugubră, pe care imaginaţia anticilor o popula cu personajele împărăţiei subterane a lui Hades, blestemate să nu mai vadă lumina zilei niciodată.

Grecii au transformat o parte din goluri în rezervoare de apă potabilă conectate între ele printr-un sistem de canale care prin savante modificări ale înclinaţiilor şi secţiunilor asigurau debitele şi presiunile necesare alimentării fântânilor oraşului. Mai târziu, romanii au dezvoltat reţeaua subterană de apă în paralel cu extinderea masivă a exploatărilor de tuf vulcanic. Extragerea de material de construcţie a continuat până în secolul al XVII-lea, creându-se un număr nesfârşit de cavităţi folosite de napolitani în tot felul de scopuri, de la cripte până la pivniţe de vinuri sau simple spaţii de depozitare.

Rezervoarele de apă au fost utilizate fără întrerupere timp de peste două milenii, până în 1884 când o violentă epidemie de holeră a ucis mai multe mii de napolitani iar edilii au trebuit să închidă toate sursele de apă infestată şi să reorganizeze sistemul de alimentare cu apă al oraşului. Dar vechile lucrări antice şi-au găsit repede o nouă utilizare, localnicii golindu-şi, pur şi simplu, găleţile cu gunoi în fostele fântâni dezafectate. Probabil că şi azi ar fi fost folosite ca gropi de gunoi, dacă bombardamentele aliate din cel de-al doilea razboi mondial nu i-ar fi obligat pe napolitani să le schimbe din nou destinaţia. Autorităţile au turnat în aceleaşi fântâni mii de tone de var şi după o vastă acţiune de dezinfecţie le-au transformat în adăposturi antiaeriene, un adevărat oraş alternativ în care populaţia se refugia în timpul deselor raiduri anglo-americane. Iar după război, lipsa acută de mijloace de transport a dus la transformarea acestora în locuri de deversare a molozului.

Aproximativ jumătate din suprafaţa actuală a oraşului se află deasupra a peste o mie de cavităţi care se înşiră în subteran. Dar tot acolo se află străzile, pieţele, teatrele, termele şi casele de locuit ale vechiului oraş roman. Un întreg cvartal de locuinţe este cădit pe marele amfiteatru din Napoli, al doilea ca mărime după Colosseum, unde se spune că împăratul Nero însuşi şi-ar fi recitat odată poemele. Multe din vestigiile istorice se află în proprietatea privată a celor care locuiesc deasupra lor şi le folosesc drept pivniţe. Multe sunt inaccesibile, prăbuşite sau uitate de secole.

Cartografierea subsolului Neapolelui pare o misiune imposibil de finalizat în pofida eforturilor mai multor grupuri de voluntari inimoşi care au inventat conceptul de speologie urbană şi au petrecut decenii explorând subteranele în căutare de urme ale trecutului. Dar harta acestora se extinde constant, adăugând obiective inedite traseelor turistice consacrate. Catacombele Sfântului Genaro, Tunelul Bourbonilor, Piscina Mirabilis sau apeductul Carmignano sunt azi la fel de vizitate ca Pompeiul sau Muzeul Naţional de Arheologie.

Istoria subsolului este nu mai puţin captivantă ca a oraşelor de deasupra, al căror destin l-a marcat pas cu pas prin milenii. Pentru că fiecare piatră a Neo Polisului care stă la fundaţia Neapolisului roman şi susţine oraşul modern, corespunde unui spaţiu gol din adâncuri.